Introducere

Orice proces şi metodă de practicare a exerciţiilor fizice trebuie să aibă o eficienţă maximă, mai ales în raport cu investiţiile pe care le presupun. În scopul realizării acestui obiectiv major, se impune ca organizarea şi desfăşurarea procesului respectiv să se efectuieze în cocncordanţă cu anumite normative, reguli, directive, pe care le impune obligatoriu comanda socială.
Investigaţiile realizate în diferite ţări au vizat problematica dezvoltării artelor marţiale ca metodă de formare a personalităţii. Karate – do Shotokan se adresează în aceiaşi măsura corpului şi spiritului, obiectivul său principal fiind realizarea echilibrului perfect şi al complementarităţii acestora în scopul dezvoltării unei personalităţi umane echilibrate.
În cadrul antrenamentelor şi competiţiilor sportive contemporane, tinerii practică karate – do Shotokan într-un număr din ce în ce mai mare, iar dorinţa lor de a realiza performanţe sportive competitive, conduce la o creştere permanentă a numărului sportivilor accidentaţi. Aceste evenimente ne dorite determină implicaţii deosebit de importante pe mai multe planuri, cunoaşterea lor fiind benefică tuturor factorilor implicaţi în activitatea sportivă de orice fel.
Cercetarea de faţă pleacă de la premisa că accidentările dintr-un sport de luptă şi contact direct, cum este cazul karate – do Shotokan nu pot fi eliminate în totalitate, însă cunoaşterea şi înţelegerea legităţilor de producere a acestora poate conduce la stabilirea unor strategii de pregătire, conduită sportivă, recuperare funcţională şi reducerea considerabilă a numărului de traumatisme sportive. Această situaţie implică şi generează problema cercetării: care sunt strategiile de recuperare a traumatismelor în karate – do Shotokan.

Scopul cercetării constă în perfecţionarea procesului de recuperare funcţională a sportivilor traumatizaţi, ce practică karate – do Shotokan, prin intermediul strategiilor complexe de recuperare a traumatismelor.

Material şi metode
Subiecţii experimentali au fost componenţi ai echipelor Clubului Sportiv Şcolar nr.5, Dinamo, Universitatea de Drept Bucureşti, cu vârste cuprinse între 14 şi 23 de ani. În cadrul cercetării, datele au fost culese de la Spitalul Clinic Universitar, Spitalul de Ortopedie, Bucureşti.

Rezultatele cerecetării

Pregătirea tehnică este cea mai responsabilă de producerea traumatismelor din karate, în interdependenţă cu ceilalţi factori ai antrenamentului sportiv. Practicanţii de karate depun un travaliu fizic şi psihic foarte mare, de aceea, atât în timpul antrenamentelor, cât şi al competiţiilor se produc accidente de gravitate diferită. Din cercetarea de faţă reiese faptul că cea mai mare parte a accidentelor (74,66%) se produc în timpul antrenamentelor şi doar 24,44% din accidentări se produc în competiţii. Cele mai frecvente traumatisme sunt contuziile, atât la nivelul feţei, dar mai ales la nivelul membrelor. Cu toate acestea, ele nu sunt şi cele mai grave sau cu impotenţă funcţională mare. Dintre traumatismele grave în urma cărora, de cele mai multe ori, rămân sechele, cele mai numeroase sunt entorsele la nivelul cotului, genunchiului şi gleznei. Din sondajul efectuat reiese că cel mai ridicat procent de accidente (43,8%) apare la membrele inferioare, (39,62%) la membrele superioare, (6,22%) la cap, (9,55%) în zona trunchiului.
S-a constatat că traumatismul este un stresor puternic care a acţionat asupra sportivului din punct de vedere al intensităţii şi severităţii traumatismului şi al răspunsului psihologic pe care l – am putut realiza cu ajutorul celor două teste pentru depistarea stresului şi depresiei. După calcularea indicelui de depresie s-au constatat următoarele : - 55% din subiecţi au avut depresie uşoară; -35% depresie medie; -15% nu au avut depresie. În cercetare am efectuat, pe un lot de 15 karate – ka un sondaj prin chestionarul „Cum răspundeţi la stres” la care am obţinut următorul rezultat: 60% dintre subiecţi s-au situat în limitat normalului; 35% sub limita normalului; iar 5% au manifestat stres major pentru care se impun măsuri speciale de echilibrare. Depistarea permatură a stresului şi / sau depresiei ne permite să putem interveni cu cadre specializate în vederea rezolvării problemelor în timp util. „Intervenţia psihologică” are totodată rolul de a grăbi şi de a face mai puţin stresantă recuperarea, în acelaşi timp, ea trebuie să-l convingă pe pacient să accepte durerea şi regimul sever al terapiei.
Asocierea metodelor de recuperare fizice (kinetoterapie şi masaj) cu metodele psihopedagogice (relaxarea şi autosugestia) au avut efect pozitiv asupra lotului experimental, fapt exprimat prin creşterea procentului recuperator cu 5-15 % şi scăderea cu 16-28% a zilelor alocate recuperării. Deasemenea din sondajele efectuate s - a constatat că metodele de recuperare fizică şi anume kinetoterapia (62,8%), masajul (17,1%) şi fizioterapia (13,8%) sunt cele mai utilizate, iar acupunctura (3,2%), climatoterapia (1,1%), hidroterapia (1%) sunt metode mai puţin uzitate.
În aceea ce priveşte metodele psihipedagogice, antrenamentul mental (41,1%), relaxarea (21.8%), gândirea pozitivă (12,75%) sunt cele mai folosite, iar celelalte metode psihopedagogice sunt folosite într-o mică măsură: respiraţia şi relaxarea (10,1%), sugestia şi autosugestia (6,8%), autohipnoza (4,8%), hipnoza (2,1%).
Substituirea unor termeni şi exerciţii din programul de recuperare kinetoterapeutic cu exerciţii specifice karate – ului, a înlesnit foarte mult munca kinetoterapeutului pe de o parte, iar sportivul a suportat mult mai uşor programul de recuperare, pe de altă parte.
Elaborarea şi implementarea unor raţii alimentare individuale administrate în mod sistematic de către un specialist produc o creştere a rezistenţei organismului la efort, o imunitate mult mai bună, întărirea sistemelor osos şi muscular.

Concluzii
Analiza rezultatelor obţinute în urma aplicării metodelor de recuperare fizice asociate cu metodele psihopedagogice ne dă posibilitatea recoltării unor informaţii cu privire la relaţiile dintre medic – sportiv – kinetoterapeut – antrenor, a înţelegerii mai bune a sensului şi semnificaţiei pentru sportiv a afecţiunilor sale, de unde rezultă necesitatea aplicării metodelor psihopedagogice corelate cu metodele fizice convenţionale. Din sondajul efectuat în rândul specialiştilor reiese că 77,6% au considerat eficientă şi necesară colaborarea inerdepartamentală, în realitate însă foarte puţini dintre specialişti colaborează între ei, iar calitatea actului recuperator este scăzută.
Asocierea metodelor de recuperare fizice cu cele psihopedagogice are un impact pozitiv asupra sportivului traumatizat, iar programul de recuperare trebuie să fie conceput în funcţie de vârstă, sex, posibilităţile fizice şi psihice ale subiectului.
Inovaţia ştiinţifică a cercetării constă în elaborarea strategiilor de recuperare a traumatismelor sportive în karate – do Shotokan, obiectivată în testarea prealabilă a sportivilor traumatizaţi, pentru depistarea unor eventuale depresii sau stres, înaintea începerii programului de recuperare, asocierea metodelor clasice de recuperare fizică cu cele psihopedagogice, substituirea unor termeni şi exerciţii de cultură fizică medicală cu exerciţii specifice karate – ului, elaborarea şi implementarea următoarelor strategii: