EDITORIAL
Rolul
şi
structura echipei medicale in
rugbyul
modern
Mihai
Vioreanu
Lecturer in
Orthopaedic Surgery
Royal College
of Surgeons in IrelandIntroducere
Odată
cu dezvoltarea şi evoluţia rugbyulul modern ca sport profesionist o
serie întreagă de schimbări au avut loc în
structura
diferitelor departmanete ale echipei manageriale, care se ocupă de
un club de rugby. Cu această nouă evoluţie s-au nascut „noi
meserii”, iar meseriile
clasice au devenit mult mai specializate şi mai compartimentate.
Meseria
de medic al unei echipe, in rugby a existat şi a fost foarte bine
definită de la începuturile acestui sport. In
societatea britanică, faptul ca rugbyiul era vazut ca un sport al
societăţii nobile – jucatorii fiind în majoritate
medici,
avocaţi, arhitecţi, de la colegii prestigioase cu siguranţă a
facilitat strânsa legatură între medicina şi rugby.
Era
un lucuru normal ca într-un meci de rugby cel puţin un
jucator
pe teren să fie medic sau cu siguranţă se afla un medic printre
spectatori care intervenea in caz de necesitate. Spitalele în
oraşele mari aveau echipe de medici şi studenţi la medicină,
tradiţie care se continuă şi astăzi cu mare mândrie.
Astfel, medicina şi rugbyiul au fost în stransă legatură şi,
poate din acest motiv, „staff-ul”
medical în rugbyul amator nu a fost riguros structurat şi
organizat. În
epoca „glorioasa”
a rugbyului românesc, echipa României a beneficiat
de un
serviciu medical exemplar, coordonat de Institutul de Medicină
Sportivă din Bucureşti poate şi datorită faptului că în
acele vremuri totul era „centralizat”
şi „ordonat”
, iar jucătorii îşi petreceau o bună parte din timp,
supravegheaţi, în cantonamente. Acest lucru a dus la
dezvotarea medicinei sportive în sportul românesc
(şi
în
rugby ) în acea perioadă. Posibilitatea de a face studii şi
cercetare medicală cu sportivii (care erau la dispoziţia
institului) a facilitat acest progres.
Medicina
şi rugyul în continuă mişcare
Pe
plan internaţional cu toţii suntem conştienţi de schimbările
continue în medicină – evoluţia cercetării
medicale,
tendinţa spre specializare şi supra-specializare în fiecare
aspect al medicinei şi, nu în utimul rând progresul
economic, financiar al industriei medicale (farmaceutice,
producătoare de aparatură medicală etc). Medicina sportivă,
foarte dezvoltată în USA şi Australia, a caştigat vertiginos
în popularitate în Europa. Dacă la
început medicii
sportivi erau generalişti (in marea lor majoritate), treptat s-au
format poziţii de medic sportiv specialist cu
„training”
special în această disciplină. Aceştia au urmat apoi cursuri
de supra-specializare în ţări consacrate si apoi si-au
dedicat cariera in aspect domeniu al medicinei. Astfel, s-au format
asociaţii naţionale şi internaţionale cu interes exclusiv în
medicina sportivă. Romania,
din acest punct de vedere, a fost destul de avansata în
Europa
şi pe plan internaţional, fiind reprezentată de Institutul de
Medicină Sportivă de la Bucureşti. În
rugby, odata cu profesionalizarea, a avut loc şi specializarea şi
supra-specializarea staff-ului medical pentru asigurarea de
înalte
performanţe sportive.
Experienţa
personală în rugby şi medicină în Romania
Pentru
o perioadă de 10 ani (1993 -2003) am cunoscut ambele domenii
(rugbyul si medicina) din interior, fiind jucator în echipa
României şi în acelaşi timp student şi apoi
rezident
în medicină. Acestă periaodă a fost una
„tulbure”
in ambele domenii, o perioadă în care am fost confruntaţi cu
prea multe schimbări - poate de aici totala bulversare şi
explicaţia rezultatelor mai puţin satisfacatoare în ambele
domenii. Cu toţii ştim istoria rugbyului în această perioadă
şi nu am să intru în detalii.
Din
punctul de vedere al medicinei, multe lucruri s-au
întâmplat,
care nu mi s-au părut normale („eu
în momentul acela nu ştiam cum ar trebui sa fie lucrurile
normale”): -
medicii se luptau
pentru a câştiga un statut social – fiind continuu
denigraţi
- profesorii noştri
ne descurajau în a continua în această‚
„nobilă”
profesie
- bombardaţi de
mesaje negative şi în eforturile de a avea o existenţă
decentă
nimeni nu se gândea la carieră
- în acest
condiţii, medicina sportivă in România, era pe dispariţie,
nici
vorbă de supra-specializare.
Cei
ce dedicau timp echipelor sportive, în majoritatea lor o
făceau
din pasiune (foşti jucători, puţini la număr) sau ca fiind o
modalitate de „a iesi”
în altă lume – şi aceştia nu aveau un interes
special în
medicina sportivă. Am avut parte în toată această perioadă
de o gamă foarte variată de medici la echipa natională (nu am sa
dau nume din teama că am să omit pe cineva) – de la oameni
care
erau mai mult interesaţi de aspectul turistic al deplasărilor la
doctori care petreceau timpul cu sportivii (şi cu mine personal, in
training in medicina sportivă - îmi aduc aminte că aveam
şedinţe speciale în care am învăţat cum să tratez
diferite probleme de sanatate ale colegilor). În acele
timpuri
doctorii echipei erau direcţionati şi dominaţi de conducătorii
delegaţiei („Lasă’l mă
că poate... ” sau „Ce
zici
doctore?
Imi spui tu mie ? ... am mai vazut eu cazuri ca astea ”).
În aceste condiţii, observând comportamentul
„mangerilor”
(total lipsit de respect) vis-a-vis de doctor, nu e de mirare că
jucătorii au început să se adreseze pe acelaşi ton medicului
– se pierduse orice relaţie medic-pacient, făcând
imposibilă practicare medicinii. Extrem de grav!. Unii doctori au
renunţat, alţii au continuat în aceste condiţii şi, astfel,
progresul a fost foarte lent, dacă nu inexistent. Orgnizarea şi
structurarea unei echipe medicale în rugby, la nivel naţional
şi de club, a fost înlocuită cu găsirea unui medic (preferat
al FRR sau al clubului) căruia i se acorda un buget minim, şi i se
„dicta”
cum să işi practice meseria . Ameninţarea cu expresia „putem
lua pe altul" funcţiona
în cea mai mare parte. Şi aceasta a continuat până
în
2003 la Cupa Mondială în Australia când medicul
lotului
(care facuse toate deplasările cu echipa şi participase la
cantonament şi turnee de calificari) a fost înlocuit cu un
medic francez simpatic, preferat de antrenori (vorbeau aceeaşi
limbă) – care s-a bucurat enorm de o vacanţă de 4
săptămâni
şi un turism de calitate cu echipa României, uneori fiind
chiar iritat de accidentarile sportivilor în timpul
turneului.
Absolut inacceptabil. De
atunci, îmi place să cred că lucrurile s-a schimbat spre bine
şi imi doresc să văd că se vor îmbunătăţii şi se va
face efort spre organizarea şi structurarea acestui important
departament.
Experienţa
personală în rugby şi medicina în Irlanda
Într-o
ţară în care rugbyul este cultură, educaţie, semn al
succesului şi reuşitei am avut şansa să cunosc ambele domenii
(rugbyul şi medicina) din interior. În domeniul medicinei,
unde toţi pun accent pe sport, a fi jucator de rugby e ceva normal
(spirit de echipă, educaţie etc). Iar dacă mai eşti şi jucător
bun şi caştigi cu echipa spitalului, cariera medicală se deschide.
În rugby, daca eşti doctor iarăşi e normal şi de preferat
– „nu
mai e nevoie sa
chemam un
alt doctor la meci” (de multe
ori a trebuit sa intervin la accidente ca jucator, chiar daca era un
jucator din echipa adversă). La
nivel profesionist ( provincii şi naţională), de curând am
avut onoarea să mă ocup de Irlanda U21, ca medic. În acea
lume profesionistă totul este altfel – foarte organizat şi
delimitat, în care fiecare participant este responsabil şi
are
poziţia sa foarte bine definită.
Structura
staff-ului medical IRFU.
1.
IRFU Medical
Chief Officer – reprezintă medicul angajat de
IRFU
care coordonează întreaga activitate a staff-ului medical:
-
conferinţe şi întâlniri cu scop educativ regulate -
informare regulată a noutăţilor în domeniu;
- politica
anti-doping;
- alocarea
de medici pentru diferite echipe;
-
coordonarea întregului departamentt medical;
- relatia cu
IRFU;
- recrutarea
medicilor disponibili şi interesaţi.
2.
Medicii
specialişti in medicina sportivă: -
petrec mai mult
timp cu echipa (un medic sau doi pentru fiecare echipa: U19, U21,
Ireland A etc);
- însoţesc
echipele în deplasări;
- raportează catre
IRFU Medical Officer;
- se ocupă (sub
coordonare Medical Chief Officer) de nutriţia, recuperarea şi
diagnosticarea problemelor de zi cu zi ale sportivilor. 3.
Consultanţi pe
domenii de specialitate, ataşaţi IRFU: -
specialisti in
Chirurgie Generala, Ortopedie, Radiologie etc.
- sunt
specialişti
cu practică în spital şi extrem de ocupaţi cu practica
în
domeniul de specialitate;
- este o funcţie de
mare onoare pentru ei şi invitaţiile la meciuri, dineuri după meci,
invitaţii la diferite turnee fac parte din politica IRFU;
- nu sunt plătiţi
de IRFU;
- când
medicul sportiv are o problemă, fie direct , fie prin Medical Chief
Officer , stabileste legatura cu „consultantul”
ataşat – pentru
rezolvarea problemei
(în mod urgent) 4.
Fizioterapeuţi
-
aceştia sunt
staff-ul medical de bază al unei asemea structuri;
- ei sunt cei ce
cunosc cel mai bine jucătorii şi petrec cel mai mult timp cu ei;
- ţin legatura
directă cu medicul sportiv al echipei respective - care nu
întotdeauna sta cu echipa in cantonament;
- ţin legătura cu
sportivii înainte şi după convocări din punct de vedere
medical;
- au acces la
medicamente şi administrarea lor dupa consultare (prin telefon) cu
medicul sportiv. Aş
vrea, în încheiere, să dau un exemplu ce l-am trait
de
curând, ca medic sportiv pentru Irlanda U21.
Înainte de
convocare (3 zile în week-end) fiecare jucator primeşte un
mesaj text pe telefon şi e obligat să raspundă informând
medicul lotului national despre starea de sănătate şi dacă are
probleme medicale (şi de ce natură). Dacă da, este contactat
personal jucătorul şi apoi medicul de la echipa de club a
jucătorului pentru a stabili exact gravitatea problemei. Astfel,
când jucatorii se întâlnesc, staff-ul
tehnic şi
managerial ştiu exact starea de sănătate a lotului. Problemele
care au necesitat consult medical mi-au fost raportate prin telefon
şi într-o vizită de 2 ore, seara, am văzut cazurile ce
trebuiau examinate. Într-un raport medical am informat
staff-ul tehnic şi managerial despre starea fiecarui jucător
accidentat şi tratamentul fiecăruia, perioada de repaus etc.
Deşi
fiecare sistem are deficienţele sale, acesta mi s-a parut a fi un
unul extrem de bine organizat şi structurat, în care fiecare
are rolul său bine stabilit şi işi face treaba cu responsabilitate
fără a fi pus sub presiune de non-specialişti .
Dar
toate acestea au rădăcini adânci în cultură,
tradiţie
şi respect, caracteristici pe care şi noi, în rugbyul
românesc, le avem. Este necesar să le cultivăm, să le
preţuim şi să le promovăm cu fiecare ocazie.
|